Nu stiu de ce inspiratia ma loveste cand am de invatat, sau cand mi-e somn, sau cand e 1 noaptea si termin de vizionat Anatomia lui Grey de pe TVR, sau cand e 2 noaptea si-mi aud gandurile (cam des si cam tare), sau cand am de lucru orice altceva. Nu stiu ce s-a intamplat, dar…cand ajung in fata ecranului parca totul se sterge, dar nu despre inspiratie vreau sa vorbesc, ci despre un amalgam de ganduri si sentimente. Momentan stau pe jos, in camera, cu sticla de Cola langa mine si cu Correatown in casti.
In ultimul an am trecut prin multe stari si-n ultimul an m-am schimbat mult, poate mai mult decat ma gandeam acum un an (luna aceasta se implineste chiar un an de la momentul in care am zis stop falsitatii si am zis ca e nevoie de o schimbare). Stiu ca poate unii nu au observat, dar in jurul meu oamenii mi-au zis asta. Am trait cel mai frumos an, cu suisuri, coborasuri, am cedat chiar si nervos, dar am avut motivatie, daca nu una palpabila, macar una interioara si m-am ridicat inapoi. Recunosc ca am momente cand nimic nu ma poate ridica, cand imi vine sa fug in munti, sa dispar si sa nu ma vada nimeni. Dar sunt momente si…trec. Nu ma intrebati ce ma ridica, ca nu va pot spune exact, dar e ceva interior pe care cred ca oricine il are. Am o gramada de amintiri din acest an, o gramada de sentimente care-mi lasa un zambet tamp pe fata si care ma face sa zambesc chiar si mergand pe strada si bineinteles am si multe lectii de viata, lectii de supravietuire, lectii din care am invatat multe, dar si goluri in stomac, emotii care nu ma lasa sa dorm si fluturasi. Acum 2 ani nu credeam ca voi trai asa ceva si acum 2 ani nu credeam ca acesti 2 ani vor trece asa repede. Putin cate putin se va incheia un capitol, dar sunt deschisa oricand unui nou capitol.
Mi-e greu, recunosc, fac multe, fac prea multe si le-as lua pe toate. Daca s-ar putea, as lucra 24/24, dar nu se poate, daca s-ar putea, as face doar ce imi place, as voluntaria, merge in internship, as construi proiecte, as scrie pe blog, as calatori, as sta si as visa toata ziua, dar nu pot, fac si facultate, care e in categoria “ce-si face omul cu mana lui…se numeste lucru manual”, platesc facturi si…fac si ceea ce nu imi place. Daca as fi zis acum 2 ani ca o sa am asa planuri, ca o sa fac ce fac in momentul actual, lumea m-ar fi crezut nebuna, m-ar fi crezut incapabila si visatoare. Insa am ajuns sa fac acele lucru si am demonstrat inca odata ca se poate. Oricine poate, daca vrea – si aici nu ma refer la invatat, ca eu daca nu vreau sa invat pentru sesiune, nu invat – ma refer la dezvoltarea ta personala, la gasirea acelui lucru care te face sa zambesti, la gasirea acelui lucru poate banal, care te face sa te trezesti dimineata, care te face sa mergi chiar pana in Bucuresti, Constanta sau Budapesta, indiferent de distanta, nopti nedormite sau bani. Am descoperit ca imi place sa “descopar”, sa fac sharing si sa dezvolt atat persoana mea, cat si pe cei din jurul meu. Si-mi place, imi place al naibii d mult.
In clipa cand cineva (pe care ai cunoscut poate atunci) iti zice ca l-ai marcat si ca tu, alaturi de ceilalti, faci parte din cei care i-au creat o experienta ce le schimba viata, atunci nimeni si nimic nu-ti pot sterge zambetul de pe fata. Poate ca mi-e si dor, dor de cei pe care poate nu o sa ii vad niciodata, cei care m-au invatat diversitatea la maxim si care si-au lasat amprenta in viata mea. O sa stiu ca oricand am acolo, undeva, intr-un colt de lume, un prieten – fie ca e vorba de Mexic, Brazilia sau India. Mesajul primit azi dimineata m-a facut sa zambesc si chiar sa-mi curga lacrimi de bucurie. Si-n astfel de momente stii exact ca ai avut un impact si ca cineva a avut la randul sau un impact asupra ta. Chiar si cei care ai senzatia ca nu au un impact asupra ta, pot sa aiba prin mici gesturi: un la multi ani zis din suflet, o inghetata pe post de tort, o inghititura din berea lui sau din cocktail.
Unii ar zice ca mi-e prea greu si uneori as vrea sa pot pune stop cand vreau, sa-mi trag sufletul si sa dau din nou play, dar nu se poate, asa ca toate se invart, danseaza, pe o muzica ce nu poate fi oprita, pe o muzica permanenta, uneori…chiar si pe muzica sufletului tau.
E vara, chiar sfarsit de vara, sunt acasa la mami si la tati si astept sa ma intorc la Cluj. Aici, acasa, raman multe amintiri ale trecutului, care au lasat destule cicatrici care inca se vindeca, dar zambesc. Chiar si acele cicatrici sunt semn ca am trait, experimentat, invatat. Si Clujul lasa cicatrici si chiar amprente permanente care au un loc special.
Zambesc, desi azi eram panicata; zambesc, desi am examene peste 2 saptamani; zambesc, pentru ca stiu ca dupa fiecare hop, e o recompensa (nu neaparat fizica); zambesc, pentru ca dupa aceea va urma o alta perioada, un alt an pe care il voi considera “best year”. Si asa, putin cate putin, voi adauga experiente, trairi, cicatrici noi, zambete, amintiri la ceea ce am inceput sa cladesc acum 1 an.
Marea imi va da toate raspunsurile si-mi va da inapoi tot ceea ce oamenii imi iau, iar restul experientelor vor alcatui un intreg: intregul MEU, din care voi rupe mici bucati pe care le voi imparti cu ceilalti, cu cei care la randul lor vor sa-si lase o amprenta in viata mea.
